Editia curenta

Dincolo de limita morţii


Pe vârfurile lumii, mai mult decât tehnica de escaladă sau pregătirea fizică contează motivaţia şi puterea psihică a alpinistului. Lui David Neacşu i s-a întâmplat ca, pe vreme de furtună, să împrumute unui coleg de expediţie telefonul cu conexiune satelit să dea un telefon familiei, acela să facă doi paşi în afara cortului pentru a vorbi la telefon şi să fie zburat de vânt în neant. Să ai tăria ca după ce ai văzut un om care în secundele următoare a murit să îţi strângi cortul şi să urci mai sus este ceva ce puţini oameni reuşesc. Înainte de a cuceri Everestul, aceşti oameni se cuceresc pe sine.
Interviu cu David Neacşu, conducătorul expediţiei Everest 2003

Aţi organizat prima expediţie românească ce a cucerit Everestul, o poveste care v-a adus, în mare măsură, şi în atenţia publicului larg, dumneavoastră fiind, probabil, foarte cunoscut în lumea alpiniştilor. Ce se află în spatele acestei expediţii?
Expediţia pe Everest a avut loc în 2003, dar ea are o istorie mult mai lungă. Începând din 1998, după ce am venit din McKinley, Alaska, am hotărât în sinea mea, pentru că nu aveam curaj să le spun nici măcar prietenilor, că vreau să organizez o expediţie în Everest. Eu sunt mai simplist în gândire, „mai întâi dezgolesc pomul şi după aceea pun crengile şi frunzele”. A trebuit să fac rost de bani. Ştiam cam care sunt costurile, ştiam că o echipă trebuie să fie foarte mare ca să aibă succes, pentru că nu toţi trebuie să urce pe vârf, dar trebuie să ai sprijin, să ai un bucătar, un ofiţer care să se ocupe cu comunicarea, şi am început „să dezgrop” bani. Până la urmă mi s-au aliniat planetele şi în anul 2002, în luna februarie, am plecat singur în Himalaya, ca să văd dacă pot să „miros” Everestul. Am stat o lună de zile singur acolo şi mi-am dat seama că pot să organizez expediţia. În 2003, când s-au împlinit 50 de ani de la cucerirea Everestului de către Hillary şi Tenzing, am hotărât să mă duc direct la instituţiile cele mai înalte ale României şi să fac rost de bani, pentru că dintre sponsorii privaţi nimeni nu-mi dădea bani deoarece nimeni nu ar fi crezut într-un asemenea ideal. Am ajuns la preşedintele României de atunci şi dânsul a zis „Ok, te ajut pentru că înţeleg că dacă nu facem acest lucru acum, la 50 de ani, vom face la 100 de ani”, cu alte cuvinte, când vom fi oale şi ulcele. Cu sprijinul preşedinţiei am ajuns la Guvern, s-au aprobat nişte bani din fondul de imagine externă, şi când eram aproape sigur că se poate organiza expediţia, am început să-mi formez echipa, care în mintea mea era deja formată, cunosc bine lumea alpină românească.

Au fost doar bărbaţi?
Bărbaţi. Într-o expediţie de genul acesta este bine să meargă numai bărbaţi pentru că sunt condiţii foarte dificile. Am ales un grup de elită de şase alpinişti care în 2003 erau cei mai bine pregătiţi din România. Criteriile de selecţie au fost foarte importante pentru mine. Primul, contrar aşteptărilor, probabil că o să vă uimească, a fost criteriul de moralitate. A fi om e mare lucru, dar a fi om şi la 7000-8000 de metri este cu atât mai important. Al doilea, să fie foarte bine antrenat şi cu vârfuri în palmares de peste 6000 de metri. Degeaba eşti bun alpinist aici, la 2500 şi chiar la 3000, dacă organismul tău nu face faţă unui munte înalt – doar unul din trei alpinişti este potrivit pentru vârfuri de acest fel. Al treilea criteriu ar fi ca aceste vârfuri de peste 6000 de metri să le fi urcat în ultimii 3 ani. Degeaba ai un caracter bun, degeaba eşti antrenat, dacă ai urcat acum 7 ani – condiţia ta fizică a căzut, fără îndoială, pentru că nu ai mai făcut antrenament.

A urca la astfel de înălţimi, pe Everest, de exemplu, necesită tehnici de escaladă sau doar o condiţie fizică foarte bună?
Everestul nu e un munte tehnic. Antrenamentul trebuie să fie foarte puternic în special la nivel psihic. Pe Everest, mâine pleci spre vârf, dar astăzi ai văzut cum sunt coborâţi trei morţi de pe munte sau afli că sunt trei morţi sus. Ca să mergi pe urmele unor oameni care au murit cu o zi înainte sau chiar cu o secundă înainte, îţi trebuie mult curaj. Mie mi s-a întâmplat asta: un polonez a venit la mine în cort să vorbească cu soţia lui de pe telefonul meu prin satelit, iar după ce a ieşit din cort a dispărut, pur şi simplu l-a luat vântul. Este un lucru care te macină, te doare! Trebuie să ai un caracter puternic ca să treci peste. În al doilea rând, cred că rezistenţa ta ca alpinist trebuie să fie peste limita superioară, peste ceea ce ştiţi dumneavoastră din alte sporturi. Nu are legătură cu fotbalul. În al treilea rând, sunt elemente tehnice pe care le întâmpini pe Everest, aşa numitele corzi fixe care te ajută să urci şi pe care trebuie să ştii să le foloseşti. Trebuie să ai cunoştinţe specifice munţilor de 8000 de metri. Sunt foarte puţini munţi tehnici de 8000 de metri şi de ani de zile se încearcă reeditarea unui succes pe astfel de vârfuri. Este foarte dificil să urci pentru că organismul tău primeşte doar un sfert din oxigenul pe care-l primeşti aici, creierul nu mai funcţionează la fel, durează 3 minute doar ca să îţi legi şireturile de la bocanci. Se spune că la altitudine de peste 7000 m, 100 m diferenţă de nivel pe oră este aproape imposibil. Paşii sunt mici, echipamentul este greu, iar lipsa de oxigen îşi spune cuvântul.

Care este motivaţia unui alpinist de a continua să urce, când vede că un om a dispărut în secunda următoare?
Noi am avut în 2003 marea şansă să putem participa la expediţia aceasta, am organizat-o şi cei care au fost acolo şi-au dat seama că este o şansă unică. Nu puteam renunţa. Să ai bani, echipă, echipament şi un timp cât de cât bun ca să urci pe un vârf de 8848 de metri este foarte rar. Motivaţia era una singură, a fost ”doctoratul” nostru în alpinism, şi pentru acest lucru îi felicit încă o dată pe băieţii care au fost acolo. S-au văzut clar diferenţele. Am întâlnit expediţii elveţiene, italiene, spaniole, norvegiene, americane care au eşuat, nu aveau motivaţia noastră. Cred că a fost cel mai mare succes al nostru, pentru că am reuşit să facem vârful şi să ne întoarcem în viaţă, şi nu ştiu când va mai avea loc o a doua astfel de expediţie a României.

Aţi comunicat şi foarte frumos această expediţie, probabil că a fost un întreg sistem pus la punct...
Au existat în jurul nostru oameni care au ştiut să ne promoveze. Am avut ca motto: „Un pas mai sus, un pas înainte”. Am vrut să dovedim românilor, şi în principal copiilor, că şi noi, românii, putem să facem ceva bun. Ne-am dorit să dovedim că şi românii pot. În ceea ce priveşte rezultatele în alpinism suntem în urmă cu cel puţin 30-40 de ani faţă de ţările mai dezvoltate, dar ca tărie sufletească îi depăşim cu mult. Am văzut oameni care renunţau pentru că bătea vântul. Noi ne luptam, pentru că ştiam că a doua oară nu vom mai avea această şansă. Americanii, elveţienii etc. ştiau că pot reveni în anul următor. Pentru ei, o cheltuială de 40.000 de dolari pentru fiecare membru al echipajului nu reprezenta ceva extraordinar. Pentru noi însă era. A fost o premieră. Toţi membrii echipei care a fost pe Everest sunt frumoşi pe interior, pot spune că ei au fost cei mai buni români la momentul acela şi o zic cu sufletul deschis. Am avut marele noroc că ne-am întors acasă sănătoşi.

Pe lângă Everest, ce obiective pe care le-aţi atins, nu neapărat montane, vă sunt cel mai aproape de suflet şi ce v-a marcat în aceste expediţii?
Sunt trei lucruri diferite. În ceea ce priveşte muntele, am atins Everestul meu şi am văzut toată lumea. Însă nu muntele este pe primul loc. Am 4 fete şi cred că asta este mai presus decât orice Everest, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Apoi, poate businessul – conduc o afacere, iar faptul că am 26 de angajaţi şi reuşesc, în condiţiile în care plec aproape lunar într-o expediţie, să fac să supravieţuiască această afacere, este  o realizare importantă. Mă ocup de echipamente montane, este o afacere din suflet.

Cum aţi ales numele „Himalaya”?
În 1993 trebuia să fac parte dintr-o expediţie românească în Himalaya, organizată de doi oameni – doi hoţi, de fapt. Am visat foarte mult expediţia aceea – tot pe Everest trebuia să fie – m-am antrenat extraordinar de mult, am depus nişte bani pentru expediţia aceea şi aceasta nu a mai avut loc. În 1993 exista un fond naţional de strângere de bani şi cei care l-au organizat au fugit cu banii. Noi, alpiniştii care eram în echipa aceea, am fost extrem de dezamăgiţi. Era un vis, în 1993, să pleci în Everest cu o expediţie românească. Cu banii pe care i-am avut atunci pentru expediţie, în jur de 7000 de dolari, am făcut un magazin în Unirea şi l-am dezvoltat până la ce aţi văzut aici. Numele i l-am dat tocmai pentru că nu am putut pleca atunci.

Cum obţii un loc într-o expediţie pe Everest?
Locurile pentru expediţiile pe Everest sunt vândute până în 2050, cu zeci de ani înainte. Locurile sunt vândute unor agenţii, iar acestea organizează acele aşa-numite expediţii internaţionale. Expediţiile naţionale au prioritate. Acesta a fost motivul pentru care m-am dus la domnul preşedinte, la momentul respectiv Ion Iliescu, pentru a-i spune că avem şansa de a avea prioritate, dat fiind că locurile erau vândute până în 2023. Astfel, preşedinţia a scris o scrisoare regelui Nepalului şi ni s-a acordat dreptul de a participa. Am fost foarte bine primiţi în Nepal. Nu te poţi hotărî de pe o zi pe alta să pleci într-o astfel de expediţie.

Lăsând la o parte provocările logistico-financiare, dacă mâine v-ar întreba cineva dacă sunteţi pregătiţi să organizaţi o nouă expediţie pe Everest, ce aţi răspunde?
Acum 2 ani îmi doream foarte tare să organizez o expediţie în Nanga Parbat, un vârf extrem de dificil.

Unde au murit câţiva români...
Au murit Răzvan Petcu şi Gabi Stana. În expediţia în Nanga Parbat din 1996 ar fi trebuit să merg şi eu. Fusesem în februarie în Aconcagua şi când m-am întors m-am întâlnit cu Răzvan Petcu care m-a invitat în expediţie. L-am întrebat, printre altele, „Cum crezi tu că facem vârful?” Mi-a răspuns: „David, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl facem”. Atunci i-am spus că în afară de asta este important şi ce se întâmplă cu noi. Era un om deosebit, dar nu era un bun lider, un bun conducător. Dumnezeu e în noi şi credem în El, dar când organizezi o expediţie din care s-ar putea să nu te întorci, nu te bazezi doar pe Dumnezeu. Doi băieţi au murit atunci, unul dintre ei, Gabi Stana, fiind, probabil, cel mai bun alpinist pe care l-a avut România, un puşti extraordinar de bun, care a murit în bocancii mei – i-i împrumutasem înainte de a pleca.  Din momentul acela nu i-am mai împrumutat nimănui bocancii. Gabi Stana a fost un bun prieten al meu.
Revenind la întrebare, acum 2 ani am vrut să organizez o expediţie românească, o premieră mondială, în Nanga Parbat – era vorba de peretele Diamir.

Acolo e de căţărat?
Da, este foarte tehnic. După 2-3 luni de avânt revoluţionar, mi-am dat seama că mă sinucid, de fapt, nu fizic, ci psihic. Trebuie să trăieşti acolo ca să-ţi dai seama de asta –trăieşte trei luni la baza unui munte mare şi o să vezi cum vii acasă. Nu, în Himalaya n-aş mai merge, chiar dacă mi s-ar oferi bani, bani proprii, nu pentru a organiza. O expediţie într-un vârf de 8000 de metri aş organiza-o pentru alţii, gratis, dar ca să mă duc eu, nu.

Am înţeles că este o mare de alb în care te simţi foarte singur.
Chiar dacă sunt mai mulţi în echipă, tot singur eşti, şi singurătatea asta doare foarte tare... dorul de casă, foamea, setea, durerea de cap, lipsa de apă, deshidratarea, dorul de un ecler – ţi-e dor să mănânci un ecler, să bei un Pepsi.

Ce se mănâncă pe munte?
Te hrăneşti cu mâncare conservată sau îţi prepari tu ce poţi. Negociezi cu tibetanii pentru  roşii,  cartofi, orez, ouă, pui. În general mănânci bine, dar cu cât urci mai sus, cu atât îţi piere pofta de mâncare. Dintr-o expediţie de acest tip te întorci cu 10-15 kilograme mai puţin. În Cho Oyu, un vârf de peste 8000 de metri, sunt plecaţi acum câţiva români. Doi prieteni de-ai mei chiar azi au afişat pe Internet că s-au întors de la 8050 de metri; mai aveau 100 de metri până pe vârf şi s-a stricat vremea. Spuneau că fiecare dintre ei a slăbit 13 kilograme. Gândiţi-vă ce înseamnă pentru organism. Toată lumea se întreabă ce câştigi din aceste expediţii. Nu câştigi nimic, de fapt, cobori în străfundurile sufletului tău.

Te schimbă o astfel de experienţă?
Da. Te întorci alt om, din punctul meu de vedere, un om mai bun. Eu m-am întors mai bun, cu toate că 2-3 ani nu mi-am dat seama de acest lucru. Cred că cel mai bun lucru pe care l-am învăţat este să judec oamenii numai după ce-i cunosc. Când aud ceva în mass-media nu pun la suflet, pentru că s-ar putea să nu fie aşa. În al doilea rând, te întorci alt om pentru că în jungla asta în care trăim treci mai uşor peste problemele cotidiene, pentru că în locul de unde vii este mult mai greu. Mai greu ca acolo nu este nicăieri. Hemingway a spus că „în lumea asta mare există două sporturi, automobilismul şi alpinismul. Restul sunt doar jocuri”. Noi nu avem voie să pierdem cu 1-0, dacă am pierdut cu 1-0 nu ne mai întoarcem acasă. Responsabilitatea şi asumarea acestui risc denotă o putere de caracter peste medie. Gândiţi-vă câţi şi-ar asuma riscul de a nu-şi mai vedea familia. Rata de mortalitate pe un vârf de 8000 de metri este de 1 la 6, 1 la 8. Pe Everest este de 1 la 6 şi s-ar putea să fii tu al şaselea.

A fost o responsabilitate mare să fiţi şi liderul grupului?
Da, pentru că totul a depins de mine, de la început până la sfârşit.

Câţi din cei 14 au ajuns în vârf?
4 români. Gândiţi-vă că din cei 14, patru au ajuns pe vârf, trei având probleme pe viaţă. Unul nu mai vede cu ochiul stâng, pentru că la coborârea de pe Everest i s-a spart un vas de sânge –  Lucian Bogdan, altul are policitemie – cameramanul Şerban Georgescu,  iar eu am făcut preinfarct. Astea sunt probleme pe care nu le te tratezi cu piramidon, şi cu toate acestea suntem fericiţi că am fost. Am rămas însă cu un gust amar, pentru că ne aşteptam la o recunoaştere a performanţei noastre. Este o performanţă uriaşă. Este o performanţă pentru orice ţară din lume care are mândria de a ajunge cu o echipă pe vârf. Dar aşa e în România, eşecul se vinde foarte bine. Bucuria noastră este că am fost primii români acolo şi că am reuşit să dovedim copiilor că este posibil – am vorbit cu mii de copii, mergem în şcoli, prezentăm filme, fotografii, povestim despre un succes românesc. Un succes trebuie prezentat ca atare. În mass-media României, pe data de 7 iunie 2003, când ne-am întors acasă, am văzut în aeroportul Otopeni că pe prima pagină, pe a doua şi pe a treia a ziarelor era divorţul lui Mutu, nu un succes românesc pe un vârf de 8000 de metri.
În 1996 eram pe Aconcagua, al doilea vârf ca înălţime urcat de mine, iar în tabăra de la 5400 nu puteam dormi din cauza viscolului. Eram în cort cu colţari în picioare şi aşteptam din moment în moment să mă zboare vântul, şi mă întrebam pentru ce şi pentru cine urc pe munţii aceştia? Iniţial am zis că pentru ţară, pentru mine nu există loc pe planetă unde să merg şi să nu car steagul ţării. Am poze cu tricolorul din toţi munţii pe care am urcat. În acelaşi timp am recunoscut că merg şi pentru mine. Mi-am dorit toată viaţa să văd lumea. Sunt mândru, sunt poate printre mulţii români patrioţi şi printre puţinii care o recunosc. Eu am împlinit visul atâtor generaţii de oameni de munte, de alpinişti. La întoarcerea de pe Everest am cunoscut oameni în vârstă care mi-au strâns mâna şi mi-au zis că le-am împlinit un vis.

Cât de mult depind siguranţa, confortul şi, până la urmă, succesul unei astfel de expediţii de echipamentul pe care-l ai ca alpinist şi cât din el este disponibil în România?
Înainte de a face magazinul, visul meu a fost să am echipamente, să nu mai sufăr pe munte. Există echipament pentru orice tip de expediţie din întreaga lume şi este disponibil şi în România, suntem la nivelul Elveţia, Italiei, Franţei etc. Pot spune chiar că sunt mai ieftine. Siguranţa că te întorci acasă întreg, sănătos şi „cu vârful în buzunar”, cum spunem noi, depinde de echipament într-o proporţie de peste 50%. În rest este vorba de antrenamentul tău, de condiţia ta fizică şi de mentalul tău. Echipamentul e motorul, tu eşti volanul; echipamentul e din ce în ce mai performant, din ce în ce mai uşor, mai confortabil, mai bun, încât trebuie condus cu cap şi cu antrenament, la fel cum ai conduce o maşină de curse. O maşină de 600 de cai putere trebuie condusă de un om antrenat, la fel fac şi alpiniştii.

Se vorbeşte foarte mult despre „a urca cu oxigen”. Ce înseamnă acest lucru?
Eu n-am acceptat, ca lider al expediţiei şi ca organizator, să plec fără oxigen. De ce? Era prima expediţie românească pe Everest, erau bani de la Guvernul României şi aveam nevoie de o asigurare de 1% în plus că mă întorc în viaţă cu oamenii şi cu vârful făcut. Depindeau foarte multe de a face sau a nu face vârful, de a ne întoarce sau a nu ne întoarce în viaţă de pe vârf. Oxigenul este acel 1% în plus. E un fapt dovedit, pe vârfurile de 8000 de metri sunt oameni care urcă şi fără oxigen, dar eu nu puteam să risc viaţa oamenilor, banii Guvernului şi reuşita expediţiei. Oxigenul te aduce cumva la un nivel mai jos de 8000 de metri, tubul de oxigen şi masca te aduc la nivelul de 7000-7500 m, în funcţie de cum dai drumul la manometru. Tu eşti acolo la un sfert din capacităţile tale şi oxigenul îţi dă 15-20%  energie în plus, te ajută să gândeşti altfel.

Se respiră tot timpul acest oxigen?
Nu, noi îl dădeam la 1,5 la atmosfere şi ajungea cam 7 ore. Poţi să dai jos masca, nu trebuie să respiri prin ea tot timpul.

7 ore este suficient pentru asaltul final?
Nu. Cam 8-9 ore durează ascensiunea de la ultima tabără, de la 8300 până pe vârf; noi am fost pe partea nordică, pe partea tibetană, şi a durat 9 ore până pe vârf.

Partea nordică este mai dificilă?
Mult mai dificilă, este mult mai aplecată, iar ultima porţiune este o coamă lungă, de la 8300 până la 8848, pe care o faci în 8 ore. Pe când pe partea sudică, când cobori de pe vârf, ajungi la 8000 de metri în 3 ore până la ultima tabăra. Drumul dus-întors de la ultima tabără înseamnă aproximativ 15-16 ore. Îţi trebuie cel puţin două tuburi, dacă nu chiar trei, pentru că la întoarcere eşti extrem de obosit, eşti „scos din priză” şi trebuie să ai mintea mai limpede.
Când urci, laşi câte un tub acolo unde consideri că vei avea nevoie la întoarcere. Noi le zicem mangealâcuri. Nu are sens să urci cu 3 tuburi şi să cobori cu 3 tuburi.

S-a întâmplat vreodată să urcaţi şi să nu mai găsiţi tubul la întoarcere?
Nu. Mie mi s-a întâmplat să urc, în Kamceatka, iar la întoarcere să nu mai găsesc locurile unde mi-am îngropat mâncarea şi am fost forţat ca 7 zile să mănânc iarbă. Dar tuburile nu, pentru că eşti pe muchie, nu poţi să mergi mai la dreapta sau mai la stânga.

Mă refer la situaţia ca altcineva să ia tubul unei alte expediţii...
Nu. În schimb, există şerpaşii, oameni care trăiesc pe partea nepaleză, la piciorul Everestului, pe valea Kumbu. Aceştia stau undeva la 8000 de metri lângă un tub de oxigen şi îl vând cu 1000 de dolari şi trebuie să ai banii cash la tine ca să cumperi tubul de oxigen. Sunt oameni care vând felia de pepene cu 50 de dolari, mărul e de la 100 în sus. Nu s-a întâmplat să pierdem tuburile de oxigen. Am un tub de oxigen adus din Himalaya într-o expoziţie din magazin. Sunt foarte multe lucruri de povestit. Cobori la baza simţurilor tale şi când ajungi pe vârf eşti extrem de fericit şi spui că s-a terminat. Ei bine, nici atunci nu s-a terminat, pentru că trebuie să cobori şi, în general, 80% dintre cei care ajung acolo mor la coborâre.

Pentru că este mai dificilă, pentru că eşti „scos din priză”?
Pentru că eşti „scos din priză” şi pentru că peste 80% din resurse sunt deja consumate în ascensiune. Ascensiunea este mult mai dificilă decât coborârea, tehnic, pentru că urci, forţezi mai mult muşchii. La coborâre e mai simplu, te duce gravitaţia, îţi dai drumul la picioare; dar e de ajuns să te împiedici.

Ce aţi făcut în România când v-aţi întors?
Întrebaţi-ne ce am făcut în Kathmandu când ne-am întors... Ne-am reîntâlnit cu toţii la tabăra de bază, la 5600 de metri, am cumpărat o jumătate de porc de la tibetani şi am făcut pomana porcului. Am avut două kilograme de pălincă la noi şi ne-am omenit, am făcut un tort din făină, cum ne-am priceput noi, din turtă cu Nutella, iar în Kathmandu, timp de 7 zile, în fiecare seară ne întâlneam pe terasa hotelului şi cumpăram câte un picior de bere. În 7 zile am pus 6 kilograme la loc. Alpiniştii sunt alt fel de oameni, fizic suntem la fel, dar avem altă mentalitate – adevărata mentalitate de sportiv.
Când am văzut prima oară un câine după ce am coborât de pe Everest, l-am pupat în bot şi prima frunză pe care am văzut-o în copac am mâncat-o. Acolo e numai stâncă, vânt, praf, gheaţă. Ne-am bucurat de fiecare clipă. Viaţa e mai frumoasă pentru noi. E greu că toată lumea vede ceea ce facem noi ca fiind ceva extrem. Nu e adevărat, extrem este să rezişti 6 zile în cort în timp de furtună, pentru că dacă ieşi, mori. Alpinismul e altceva, ţine mai mult de psihic. Fiecare pas contează şi paşii nu au nimic aventuros în ei, pasul îl faci gândindu-te că trebuie să îl faci şi pe următorul, nu ca să fie ultimul.
Una peste alta, Everestul a fost o performanţă, dar pentru mine, personal, celelalte au fost cel puţin la fel de mari: Kilimanjaro – primul român, Aconcagua – primul român, Carstensz Pyramid, Papua Noua Guinee – expediţie românească, Mt. Vinson, Antarctica – eu împreună cu un băiat din Sfântu Gheorghe am fost primii, Orizaba, Mexic – prima expediţie românească, primul român. În Kilimanjaro am făcut record mondial de viteză, dus-întors, şi nu datorită faptului că eram noi foarte bine antrenaţi şi buni, ci pentru că nu aveam destui bani (trebuia să dăm 200 de dolari pe zi, bani pe care nu îi aveam, şi atunci am plătit pentru o zi, n-am dormit şi am făcut vârful – record mondial, 47 de ore. Mt Kenya – prima expediţie românească, Ruwenzori, Uganda – prima expediţie românească, Illimani, Bolivia – prima expediţie românească, Klucev, Kamchatka, Rusia – prima expediţie românească, Mc Kinley, Alaska, Mt Kinabalu, Borneo – prima expediţie românească. Acestea sunt expediţii mai fericite pentru că nu întâlneşti doar pământ ca pe Marte. Pe vârf te chinui 2 zile, nu 3 luni, iar apoi, vezi viaţa, vezi o junglă, un râu, cunoşti civilizaţii, cunoşti oameni. Oamenii de prin satele acelea sunt ca noi, doar că trăiesc mai rău şi cu toate astea sunt fericiţi. Atunci îţi dai seama că de fapt noi ar trebui să fim extrem de fericiţi aici. Am fost în jungla peruană, în Amazonia, la tribul Machiguenga, despre care a scris Mario Vargas Llosa – noi am mers acolo pornind de la o carte, dar şi acolo unde izvorăşte Amazonul.
Noi ne dorim să explorăm lumea.


Curs valutar

1 USD = 3.9285 RON
1 EUR = 4.6346 RON

Newsletter

E-mail:

Vreau sa ma abonez
 

Diplomacy | Marketing | Advertising | Media & PR | Entrepreneurship | Business | Personal Journey | Technology
Leadership | Travel | Biz for Sale | Lifestyle | Startups | Intelligent Life | Debate | News | Money